A cincea elegie
de Nichita Stanescu
Tentatia realului
N-am fost suparat niciodata pe mere
ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze,
pe umbra ca e umbra, pe pasari ca sunt pasari.
Dar merele, frunzele, umbrele, pasarile
s-au suparat deodata pe mine.
Iata-ma dus la tribunalul frunzelor,
la tribunalul umbrelor, merelor, pasarilor,
tribunale rotunde, tribunale aeriene,
tribunale subtiri, racoroase.
Iata-ma condamnat pentru nestiinta,
pentru plictiseala, pentru neliniste,
pentru nemiscare.
Sentinte scrise in limba simburilor.
Acte de acuzare parafate
cu maruntaie de pasare,
racoroase penitente gri, hotarite mie.
Stau in picioare, cu capul descoperit,
incerc sa descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranta...
si nu pot, nu pot sa descifrez
nimic,
si-aceasta stare de spirit, ea insasi,
se supara pe mine
si ma condamna, indescifrabil,
la o perpetua asteptare,
la o incordare a intelesurilor in ele insele
pina iau forma merelor, frunzelor,
umbrelor,
pasarilor.
A cincea elegie
Aceasta pagina a fost accesata de 6329 ori.
