Elegia a zecea
de Nichita Stanescu
Sunt
Sunt bolnav. Ma doare o rana
calcata-n copite de cai fugind.
Invizibilul organ,
cel fara nume fiind,
neauzul, nevazul,
nemirosul, negustul, nepipaitul
cel dintre ochi si timpan,
cel dintre deget si limba.
Cu seara mi-a disparut simultan.
Vine vederea, mai intai, apoi pauza,
nu exista ochi pentru ce vine,
apoi gustul, vibratia umeda,
apoi iarasi lipsa,
apoi timpanele pentru lenesele
miscari de elipsa,
apoi pipaitul, mangaiatul, alunecare
pe o ondula intinsa,
iarna-nghetata-a miscarilor
mereu cu suprafata ninsa.
Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav
de ceva intre auz si vedere,
de un fel de ochi, de un fel de ureche
neinventata de ere.
Trupul, ramura fara frunze,
trupul cerbos
rarindu-se-n spatiul liber
dupa legile numai de os.
Neaparate mi-au lasat
suave organele sferei
intre vaz si auz, intre gust si miros
intinzand ziduri ale tacerii.
Sunt bolnav de zid, de zid daramat
de ochi-timpan, de papila-mirositoare.
M-au calcat aerian
abstractele animale.
Fugind speriate de abstracti vanatori
speriati de o foame abstracta.
Burtile lor tipand i-au starnit
dintr-o foame abstracta.
Si au trecut peste organul ne-nvesmantat
in carne si nervi, in timpan si retina
si la voia vidului cosmic lasat
si la voia divina.
Organ piezis, organ intins,
organ ascuns in idei, ca razele umile
in sfera, ca osul numit
calcaneu in calcaiul al lui Achile
lovit de o sageata mortala; organ
fluturat in afara
de trupul strict marmorean
si obisnuit doar sa moara.
Iata-ma, imbolnavit de-o rana
inchipuita intre Steaua Polara
si steaua Canopus si steaua Arcturus
si Casiopeea din cerul de seara.
Mort de-o rana ce n-a incaput
in trupul meu apt pentru rani
cheltuite-n cuvinte, dand vama de fraze
la vami.
Iata-ma, stau intins peste pietre si gem,
organele-s sfarmate, maestrul,
ah, e nebun caci el sufera
de-ntreg universul.
Ma doare ca amrul e mar,
sunt bolnav de samburi si de pietre,
de patru roti, de ploaia marunta
de meteoriti, de corturi, de pete.
Organul numit iarba mi-a fost pascut de cai
organul numit taur mi-a fost injunghiat
de fulgerul toreador si zigurat
pe care tu arena-l ai.
Organul Nor mi s-a topit
in ploi torentiale, repezi,
si de organul Iarna, intregindu-te,
mereu te lepezi.
Ma doare diavolul si verbul,
ma doare cuprul, aliorul,
ma doare cainele, si iepurele, cerbul,
copacul, scandura, decorul.
Centrul atomului ma doare,
si coasta cea care ma tine
indepartat prin limita trupeasca
de trupurile celelalte, si divine.
Sunt bolnav. Ma doare o rana
pe care mi-o port pe tava
ca pe sfarsitul Sfantului Ioan
intr-un dans de apriga slava.
Nu sufar ceea ce nu se vede,
ceea ce nu se aude, nu se gusta,
ceea ce nu se miroase, ceea ce nu incape
in increierarea ingusta,
scheletica a insului meu,
pus la vederile lumii cei simple,
nerabdand alte morti decat mortile
inventate de ea sa se intample.
Sunt bolnav nu de cantece,
ci de ferestre sparte,
de numarul unu sunt bolnav,
ca nu se mai poate imparte
la doua tate, la doua sprancene,
la doua urechi, la doua calcaie,
la doua picioare in alergare
neputand sa ramaie.
Ca nu se poate imparte la doi ochi,
la doi ratacitori, la doi struguri,
la doi lei ragind, si la doi
martiri odihnindu-se pe ruguri.
Elegia a zecea
Aceasta pagina a fost accesata de 3627 ori.
