Cu o usoara nostalgie
de Nichita Stanescu
Cu cit se-nsera peste arborii rari,
cu atit incepeau sa lumineze mai
tare inimile noastre de hoinari,
cautatorii pietrei filozofale.
Totul trebuia sa se transforme in aur,
absolut totul:
cuvintele tale, privirile tale, aerul
prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.
Clipele erau mari ca niste lacuri
de cimpie,
si noi nu mai conteneam traversindu-le.
Ora isi punea o coroana de nori, liliachie.
Ti-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gindule?
Cu o usoara nostalgie
Aceasta pagina a fost accesata de 27938 ori.
