Enghidu
de Nichita Stanescu
I
Priveste-ti miinile si bucura-te, caci ele sunt
absurde.
Si picioarele priveste-ti-le, seara, drept cum stai, atirnind spre luna.
Poate ca sunt mult prea aproape ca sa ma vezi, dar si aceasta e altceva decit nimic.
Ma voi face departare, ca sa-ti incap in ochi, ori cuvint, cu sunete de marimea furnicii, ca sa-ti incap in gura.
Pipaie-ti urechea si rizi si mira-te ca poti pipai.
Pe mine insumi ma dor, in scurta trecere.
Mi-am intins privirea si ea a intilnit un copac, si el a fost!
Umerii priveste-mi-i, si spune-ti ca sunt cei mai puternici pe care i-ai vazut, dupa iarba si bivoli, caci fara pricina sunt asa.
Cu ei mut departarea, ca pe un sac de piele la moara de vint.
De-aceea cind ma ard in strafundul ochilor niciodata atinsele de mine lumini, suava durere albastra-mi intind peste crestet, sa-mi tina loc de cer.
Si daca ma dor pe mine insumi, cu riuri, cu pietre, cu o dunga de mare, atit cit sa-mi fie toate un pat, totdeauna neincapator gindului meu in vesnica crestere, o, n-am sa stiu ca si tu te dori pe tine asemeni, si nu eu sunt acela cu care vorbesc!
II
Ca sa fie ceva intre noi, altcineva - sau eu
insumi - am botezat ceea ce insumi eu facusem,
ranind u-ma,
mereu imputinindu-ma, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Si pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fara pricina, ori numai pentru ca asa
mi-au suris buzele.
Te-ntreb, oare tu, daca asemenea ai spus,
surizind, carei alte dureri i-ai spus astfel?
Desigur, inaltimea pe care-am azvirlit-o din ochi,
ca pe o sulita fara intoarcere,
tu altcum ai mingiiat-o, pentru ca miiriile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, si-ar trebui
sa ne bucuram de aceste cuvinte trecind
de pe o gura pe alta ca un riu nevazut,
caci ele nu exista.
O, prietene, cum este albastrul tau?
III
Joc de treceri, mai iuti, mai incete,
pentru ochiul meu o data cu mine creindu-i pe
arbori, pietrele si riul,
deasupra mai incetului meu trup
tirindu-se de gind, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu insumi,
si dupa aceea.
IV
Si cind toate se sterg, ca intr-o scoica marile,
nimic nemaifiind, decit in ochii celor
care nu sunt, trecerea durerii in trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, caci un lucru asemenea altuia
nu exista.
Ceea ce e unic el insusi se doare pe sine,
masurind ca la toance, in munti, trecerea timpului,
stiindu-se singur, schimbind cu jur-
imprejurul lui nume de lucruri.
V
Ceea ce nu e fara de margini este, pretutindenea calatoreste, pete mari intilnind carora
Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele mi le soarbe pina la genunchi, coltul inimii mi-l
izbeste, pe gura imi danseaza.
Ceea ce nu e fara
Timp este, ca amintirea.
E asemenea
vazului miinilor, asemenea auzului ochilor.
VI
Eu mor cu fiecare lucru pe care il ating, stelele rotitoare ale cerului, cu privirea; fiecare umbra pe care o arunc peste nisip, sufletul mai putin mi-l ramine, gindul mai lung mi-l intinde; fiecare lucru il privesc cum as privi moartea, rareori
uit aceasta, si-atunci, din nimic fac dansuri si cintece, imputinindu-ma si smulgindu-mi bataia timplelor, ca sa fac din ea coroane de mirt.
VII
Iesi din cort, prietene, sa stam fata in fata, privindu-ne, sa tacem impreuna, mereu
intrebindu-ne in sine celalalt daca e, si cum pe sine insusi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele, de undeva stirnite, spre altundeva.
Enghidu
Aceasta pagina a fost accesata de 2244 ori.
