Ghearele ei...
de Nichita Stanescu
Ghearele ei lumea-mi tinuse pe crestet
cum vulturu-n Histrii
il rapeste pe peste
cum de cochilii
de scoici maritime
sunt plini de vint de mare, Carpatii
intr-a lor insinguratate si intr-a lor desime
Miroase urit ca tot trupul cel care maninca
viata soldatlui de sub scrut
si dealul de stinca
Oh, vom minca in nesaturare
pina cind vom micsora
cerul de stele polare
Of, si atunci cind toti fi-vom satui
o fructa de lemn voi naste din mine
numita gutui
S-or catara copiii pe ramurile mele intoarse
alcooluri dintii
fi-vor pe ruguri prea arse vinarse
si o sa-mi las umbra desime si cazatoare
far' de lumina verbului-glas
ci numai si numai in sinesi statatoare
si o sa mor impacat cu mine insumi
de mine insumi liberat
cum plingindu-ma maica-mea cu plinsu-mi
m-a facut intiiul si nemasurat
si-atunci tu cu tine numai pe din spatele meu
imi vei inchide ochii
la curbura unui curcubeu
si pasul tau gingas calcind pe scinduri
am sa-l preschimb tot doar in ginduri
si nasul tau scurt si istet, in mirosuri
am sa-l preschimb draga doar in mirosuri
si ochii tai mari ca verdea cea verde de iarba-n planete
m-or spinzura de coada lor de cometa
m-or adinci intr-o de tot fericire
tu mica, singura mea de iubire.
Ghearele ei...
Aceasta pagina a fost accesata de 1832 ori.
