La inceputul serilor
de Nichita Stanescu
li te-nsotea pretutindeni, ca o suita.
Daca ridicai o mina, se facea in arbori tacere.
Cind ma priveai in ochi, impietrea o clipita
din a timpului curgatoare putere.
Simteam ca pot adormi, visind stele locuite.
Si, numai daca m-ar fi atins umbra ta fosnitoare,
as fi putut impinge noptile-ncremenite
ca pe-o elice-naintind, spre soare.
Si numai sentimentul acesta imi da fericire,
numai gindul ca sunt si ca esti.
Sprijineam pe tiriitul greerilor coviltire,
sub care beam azurul decantat in cesti.
Si cind sfirseam cuvintele, inventam altele,
Si cind se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
si cind orele se-nverzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.
…Dar tot timpul suna ceva… ceva rasuna,
un cantec de iarba cosita, de taciturne mari,
in care inima de-atunci isi revarsa
meandrele pierdutelor candori.
La inceputul serilor
Aceasta pagina a fost accesata de 3389 ori.
