Lupta ochiului cu privirea
de Nichita Stanescu
Mi-aduc aminte:
pe iedera murea ultimul rest de ploaie
Pe cer, deodata, norii albi
mi-au aratat cu luna-n mijloc
chip de barbat, curgind apoi
in tragic chipul de femeie.
Dar eu, pe strazi, si mai putin crezind
ca altadata in miscarile de nori,
ci mai degraba strins in frig, muscam
tulpinele de trandafiri tirzii
cercind sa nu-mi raneasca cerul gurii
trufasii spini si limba mea cea muta.
„O, el, el n-are gura,
el are-un ochi in loc de gura,
si se hraneste cu priviri"
Asa-mi sunase inlauntru versul care sa-nduplece pe
Zeu tindea dar stam in frig ca-ntr-un cilindru si n-am mai vrut, in sir, cuvinte cu gindul sa gindesc
Norii s-au dus, si-ncet si luna
si iedera a-ncetat sa bata
pe ziduri timpul lung, cind iata
vazui ca totul e de din afara inlauntru si, ochiul e cel mai adinc, din trupul meu
Din ea, vederea curge-n mine
cel mai indepartat, cel mai departe.
Narile tot un ochi imi sunt, un ochi
pentru o lume mai apropiata
ca si timpanul, ochiul orbului, ca si
tacuta limba - ochi gustind
ceea ce ochii miinii vad numai imbratisind
Ochi in descrestere, privind
de din afara inlauntru,
iar din launtru in afara
numai cuvinte
oarbe,
lent slefuite de miscarea marii
Orbul de mine, marea o presimte
orbul de mine
se apropie de mare
Talazul!
Talazul!
Thalasul!
Thalassa!
Lupta ochiului cu privirea
Aceasta pagina a fost accesata de 3155 ori.
