O confesiune
de Nichita Stanescu
Inca nu pot sa inalt un imn linistei
pe care mi-o doresc si de care mi-este foame.
Nici o casa in care am stat
nu m-a tinut prea mult inlauntru ei.
As vrea sa pot sa locuiesc
in propriile mele cuvinte,
dar imi atarna greoi prin usile lor
trupul spre regnul animal.
Bucuros as da cainilor ce este al cainilor
si artarilor ce este al artarilor,
dar urletul cainilor este pentru mine inchis,
iar mirosul artarilor oprit.
Va trebui sa ma mut mult mai sus,
va trebui sa arunc lestul, ¬
dar numai gandul ca ceea ce este sus
este aidoma cu ceea ce este jos, ¬
ma tulbura si ma face sa aflu
ca orice azvarlire nu are directie,
ca orice lepadare e statica.
O confesiune
Aceasta pagina a fost accesata de 1999 ori.
