Poetul ca si soldat
de Nichita Stanescu
Poetul ca si soldatul nu are viata personala.
Viata lui personala este praf si pulbere.
El ridica in clestii circumvolutiunilor lui
sentimentele furnicii
si le apropie, le apropie de ochi
pana cand le face una cu propriul sau ochi.
El isi pune urechea pe burta cainelui flamand si ii miroase cu nasul lui botul intredeschis pana cand nasul lui si botul cainelui sunt totuna.
Pe caldurile groaznice
el isi face vant cu aripile pasarilor
pe care tot el le sperie ca sa le faca sa zboare.
Sa nu-l credeti pe poet cand plange.
Niciodata lacrima lui nu c lacrima lui.
El a stors lucrurile de lacrimi.
El plange cu lacrima lucrurilor.
Poetul e ca si timpul.
Mai repede sau mai incet,
mai mincinos sau mai adevarat.
Feriti-va sa-i spuneti ceva poetului.
Mai ales feriti-va sa-i spuneti un lucru adevarat.
Dar si mai si, feriti-va sa-i spuneti un lucru simtit.
Imediat el o sa spuna ca el l-a zis, si o sa-l spuna intr-asa fel incat si voi o sa credeti ca intr-adevar el l-a zis.
Dar mai ales va conjur,
nu puneti mana pe poet!
Nu, nu puneti niciodata mana pe poet!
Decat numai atunci cand mana voastra este subtire ca raza si numai asa mana voastra ar putea sa treaca prin el.
Altfel ea nu va trece prin el, si degetele voastre vor ramane in el, si tot el va fi acela care se va lauda ca are mai multe degete decat voi.
Si voi veti obligati sa spuneti ca da, ca intr-adevar el are mai multe degete
Dar e mai bine, daca-mi dati crezare, cel mai bine ar fi sa nu puneti niciodata mana pe poet.
Si niciodata nu merita sa puneti mana pe el
Poetul ca si soldatul nu are viata personala.
Poetul ca si soldat
Aceasta pagina a fost accesata de 3830 ori.
