Voci de multi oameni
de Nichita Stanescu
Voci de multi oameni la un loc
amestecate intr-un singur sunet imens
urca spinarea unui vierme de foc
satul de buricul materiei dens.
Creste viermele magic, creste
cu doua antene infipte in timpanul meu
pe care-l roade si mijeste
un soare de plumb al vorbirii si greu.
Nu-i sens, doamne, nu-i intelegere
sa-mi alerge pe zapada auzului
si nici alergare, si nici alegere
in placenta vazduhului.
Ei tac calcati de o sanda divina
si se-aude numai in scancet de copil
dar viermele renaste pe colina,
ah, pe colina vazduhului umil.
Singur si mut cu limba smulsa
vreau un cuvant, doar un cuvant cu sens
in vremea vietii mele scursa
si de eres,
mana s-o pun peste vocala lui
cum pe spinarea iedului
si sa-i desfac in piept si-n brate
divinele incolacite mate.
Am sa-l jupoi de inteles
o, vis, o, basm, tandru eres.
Dar singurul cuvant ce-l stiu aieve
inapt sa-i fie pielea alba
pe pantecul suavei Eve;
la tandru gand sa-i fie salba
Dar raul meu de l-ar desface
oh, doamne-n dulce lumea ta
nicicand n-ar mai fi zamislind o pace
macar atata cat era
Auzi, auzi si tu, auzi
cum creste viermele vorbirii
demult prea multi vorbit si spus
sau adormit sub piramide?
Antena lui, auzul meu
si piatra ta cea muta, doamne, muta,
antena lui, auzul meu
te-mping pe ceruri si te muta...
Voci de multi oameni
Aceasta pagina a fost accesata de 1871 ori.
